What you don_t remember

Uneori, port în mine sentimentul de dezgust al vieții asupra noastră, a oamenilor, creaturi încrezute și meschine care ar face orice pentru a obține ce-și doresc. Alteori, îi compătimesc pe oameni, în special pe cei luptători și buni la suflet, față de care soarta și-a spus mult prea repede cuvântul, iar acele suflete blânde au pierdut mult prea multe într-un timp foarte scurt. Înainte, nu aș fi încercat să dețin asemenea gânduri, dar recent au început să mă copleșească. Nimeni nu cunoaște scopul pentru care specia noastră încă se mai află pe acest pământ, de aceea foarte mulți își dedică toată viața căutării și înțelegerii. Unii mai devreme decât alții. Alții niciodată. Personal, nu îmi cunosc categoria din care aș putea face parte. La început îmi știam mult prea bine scopul în viață, înțelegeam cine eram și ce aveam să continui să fac până la final. Însă, pe parcurs, partitura pe care o cunoșteam foarte bine începuse să se modifice insesizabil, iar atunci când am realizat era deja prea târziu. Totul se schimbase. Iar una dintre cele mai importante schimbări ai fost tu.
Îți mai amintești când ne-am reîntâlnit? Îți mai aduci aminte ce ai simțit atunci când m-ai revăzut dupa atâția ani de absență? Eu nu am putut uita. Acel chip, acel suflet blând. Fiecare detaliu mi-a rămas întipărit în inimă și nu a mai vrut să dispară. Nu le-aș fi lăsat niciodată să plece.
Tunetele răsunau cu putere afară, în timp ce stropii de ploaie își continuau drumul spre sol. Eram în camera fetiței mele în vârstă de 3 luni, încercând să îi opresc plânsetele. Îmbrăcată in pijamaua ei, rozalie ce îi proteja trupul firav de răceala vremii specifice verii târzii, micuța se agață cu degetele de pieptul meu. Ochii săi de un albastru celest erau închiși cu putere, în timp ce piciorușele i se agitau disperate după protecția mea. Am strâns-o mai tare la piept încercând să-i ofer starea de siguranță de care avea nevoie. Mereu i-a fost teamă de furtuni, dar în acea noapte părea mai mult decât atât. Era îngrozită, iar eu nu puteam face nimic să o liniștesc. Nu mai aveam puterea să o ajut și pe ea să zâmbească. Tot apartamentul era învăluit în întuneric. La ce mi-ar fi folosit lumina într-o noapte ca aceea? Uram să-mi privesc expresia lipsită de orice viață. Nu mai voiam să-mi văd ochii înroșiți, plini de cearcăne de la nopțile nedormite. Tot ce făceam era să mă gândesc la ea. La parfumul ei, la părul ei lung de un blond viu, la zâmbetul ei atât de cunoscut mie și care lumina pe oricine la față atunci când îl zărea. Nu îl voi mai putea vedea niciodată. Nu o voi mai putea ține vreodată în brațe sau să îi mai ascult bătăile inimii. Acea femeie frumoasă, mama fetiței din brațele mele, plecase pentru totdeauna, iar eu eram singurul vinovat. I-am dat drumul la mâna doar câteva secunde și s-a îndepărtat de mine mai înainte să pot face ceva. Nu mai era. M-a lăsat în urmă, împreună cu copilul gingaș din brațele mele, pe care știam că îl iubea enorm. A fost nevoită să plece, și totusi mă simțeam vinovat pentru absența ei. Ajunsese totul pentru mine. Zâmbetul acela firav, ochii aceia de un albastru metalic, sclipitori și veseli, parfumul de flori de tei, sufletul ei mereu vesel. Era perfectă. Era frumoasă. Și era a mea. A fost a mea..
Atunci când a închis ochii pentru ultima data zâmbetul său dulce se afla, ca de obicei, pe buzele moi, ușor roșiatice, pe care le cunoșteam prea bine. Am ținut-o de mâna până și-a dat ultima suflare cu promisiunea că voi avea grijă de fetița noastră. Dar, fără ea, totul era atât de trist și lipsit de sens. Eram singur. Înconjurat de oameni, de prieteni care încercau să mă consoleze pentru pierderea suferită și totuși singur. Simțeam cum o parte din sufletul meu ignorant fusese smuls cu brutalitate din piept, iar acum căuta alinare. O parte din suflet fără de care nu aș mai fi putut continua. Trupul îmi era prezent, dar sufletul îmi era îngropat în amintiri pierdute de care știam că nu se vor mai putea întoarce. Vă pierdusem pe amândouă, iar inima îmi era plină de durere și neînțelegere. Eram pustiit, pierdut într-o lume lipsită de viață.
Existam doar ca trup, lipsit de suflet, într-un univers secătuit de putere și speranță. Nu mai eram acel băiat vesel și lipsit de griji. Nu mai eram măscăriciul prostuț al clasei, îndrăgostit în secret de cea mai bună prietenă din copilărie. Eram opusul său. Simțeam cum, mai devreme sau mai târziu, aveam să cad într-un abis nesfârșit care mă va sufoca până nu va mai rămâne nimic din mine. Lipsit de funii sau de orice urmă de sprijin, lipsit de acea urmă de speranță. Viața și-a spus cuvântul și m-a trântit într-o lume lipsită de culori și iubire, într-o lume captivă în alb și negru. Devenisem o fantomă. Singur, trist, dezamăgit, îngrozit de ceea ce va aduce ziua următoare. Cum aș fi putut crește singur un copil care avea nevoie de îmbrățișarea unei mame? De un cântec de leagăn, de un sărut de noapte bună pe obraji sau de un zâmbet cald, plin de iubire. Cum aș fi putut să o încurajez în această lume a îndoielilor când nici eu nu mai înțelegeam ce se întâmplă?
Nu mai știam ce să fac. Nu mai vedeam rostul de a mă trezi a doua zi, de a fi alături de familie și prieteni. Nu mai întelegeam nimic. Eram pierdut în singurătate și depresie, încât aș fi fost în stare să-i urmez pașii în lumea umbrelor dacă nu ar fi existat acest copil de care mă agațam eu însumi pentru a-mi continua zilele. Aș fi plecat fără să clipesc dacă nu o aveam suspinând la pieptul meu.
Și atunci, în tot întunericul acela, ai apărut tu asemenea unui înger păzitor, pregătită să mă readuci pe calea cea bună. Ai reapărut în viața mea la fel de brusc cum ai plecat. Prima dată am crezut că erai cu adevărat o fantasmă, o plăsmuire absurdă a imaginației mele întortocheate. Cu părul de un negru lignit, strâns într-un coc neatent, cu o privire plină de bunătate, cu un tricou gri simplu, lung până peste coapse care ascundeau pantalonii scurți de noapte. Pielea moale de un alb asemănător laptelui contrasta ca de fiecare data cu părul ademenindu-mă să-ți privesc chipul în formă de inimă. Te aflai sub tocul ușii de la apartamentului meu, în acea seară, la o oră trecută cu mult de miezul nopții, fără a materializa vreun gest. Îmi doream să încep să râd cu gura până la urechi din cauza neputinței mele de a accepta un adevăr care se materializase cu aproape un deceniu în urmă. Nu era posibil să fi acolo într-un asemenea moment, privindu-mă cu acei ochi strălucitori, incredibili de frumoși. Erai doar o simplă amintire, doar un gest disperat al imaginației mele bolnave și pierdută în vise. Și totuși îmi doream să fi reală. Să te pot prinde din nou într-o îmbrățișare caldă, să îți pot asculta din nou bătăile inimii, să îți pot simti din nou buzele tale moi peste ale mele. Un netrebnic. Eram un netrebnic lipsit de orice scrupule. Fetița mea îmi plângea în brațe, iar eu visam cu ochii deschiși la stafiile ce-mi bântuiau trecutul. Trebuia să mă trezesc. Trebuia să deschid ochii și să accept realitatea așa cum era ea, în ciuda dorințelor mele prostești: soția mea era moartă, iar tu erai la mii de kilometrii depărtare, căsătorită și având o familie fericită. Nu mai eram un copil. Eram un adult în toata firea care trebuia să facă față problemelor din viața de zi cu zi. Și totusi, oricât de mult voiam să-ți neg existența, tu tot în fața mea ai rămas. Imaginea ta a rămas neschimbată în ciuda eforturilor mele, ca și cum m-ai fi privit cu adevărat în acel moment. De parcă ai fi fost cu adevărat acolo.
Ți-ai îndreptat atenția spre copilă și înainte să realizez o legănai în mijlocul holului. Erai cu spatele la mine, dar am putut vedea cât de fericită erai să o ți în brațe. Aveai o aură matură, înțelegătoare, o persoană care își lua astfel în primire copilul de fiecare dată când se întâlneau. Am rămas nemișcat în apropierea ușii, speriat că odată ce mă voi apropria de tine vei dispărea din nou. Când vocea ta a inundat încăperea nu mi-am putut oprii lacrimile. Acel cântec de leagăn ce ajunsesem să-l fredonez nopțile pentru a adormi, acum putea fi auzit și de fiica mea în toata frumusețea sa. Voiam atât de mult să mă apropii de tine în acel moment. Îmi doream să-mi permit luxul de te prinde de mână și să nu-ți mai dau drumul niciodată. Erai cu adevărat în fața mea, cu ea în brațele tale, în timp ce o legănai pe notele line al vocii tale cristaline. Nu puteai fi reală. Oricât de mult semănai cu tu cea adevărată. Era imposibil să fi reală.
Te-ai întors spre mine, iar inima mi s-a oprit în loc pentru o secundă. Erai la fel de frumoasă ca prima data când te-am revăzut în liceu. Ochii strălucitori de ametist mă priveau la fel de greu de citit așa cum îmi aminteam prea bine din copilărie. Nasul mic era completat de buzele rozalii pe care încă le regăseam cu stupoare în cele mai multe vise. Erai în fața mea, cu un chip neatins de timp. Aceeași tu. Doar ochii erau putin diferiți, indiferent cât de mult încercai să ascunzi acel detaliu. Era ceva nou în ei, ceva ce nu înțelegeam în acel moment și poate dacă aș fi descoperit mai repede înțelesul lor ascuns poate totul ar fi fost diferit. Te făceau mai matură, mai misteriosă, mai frumoasă. Dar în același timp emanau o tristețe fără margini. În acea seară am fost prea orb ca să o observ. Îmi era prea teamă să nu te pierd încât nu am mai acordat atenție la nimic în jurul nostru. Fetița mea visa deja spre alte meleaguri în mâinile tale firave, în timp ce tu continuai să o legăni. Era un tablou minunat. Voi doua împreună: mama cea iubitoare și copilul obosit, cuibărit la pieptul ei. Nu putea fi real. Încă mai încercam să mă conving că erai doar un simplu miraj, dar inima mea se agăța de fiecare detaliu al trupului tău, al chipului tău angelic. Voiam să știu că erai lângă mine.
Când ai plecat în căutarea camerei primul meu impuls a fost să te prind și să te înlănțui în brațele mele, de teamă că vei dispărea. Însă am reusit să mă opresc în mijlocul holului și să te privesc cum te îndepărtai pe melodia cântecului tău de leagăn. Erai atentă să nu o trezești. Mereu ai fost așa: atât de tăcută și totuși atât de grijulie. Niciodată nu ți-ai impus punctul de vedere, niciodată nu te-am văzut comentând răutăcios la cineva, deșii unii chiar o meritau. Vorbeai doar atunci când era cu adevărat nevoie și chiar și atunci îți alegeai cu foarte mare atenție cuvintele. Nimeni nu îți putea simți prezența cu adevărat, dar absența ta era imposibil de suportat. Iar atunci când ai disparut fără urmă de lângă noi a fost o lovitură cumplită. Daca aș fi știut dinainte nu ți-aș mai fi dat drumul în acea seară.
Te-ai întors pe hol, privindu-mă fix în ochi, încearcând să găsești ceva pe chipul meu. Degeaba ai fi căutat. Acel eu nu mai exista de mult. Acel zâmbet prostesc nu va mai apărea cu ușurință pe chip acum. Oh, Doamne, și chiar aveam nevoie de tine atunci. Nu mi-am mai putut controla trupul până nu te-am prins strâns în brațele mele. Aveam nevoie de îmbrățișarea ta, de cuvintele tale. Aveam nevoie de susținerea ta mai mult decât oricând. Iar tu mi-ai răspuns. M-ai lăsat să-mi proptesc fruntea de umărul tău și să-ți simt după atâția ani răsuflarea caldă. Îți auzeam bătăile rapide ale inimii din pieptul cum se ridica în încercări de a respira, în timp ce mâinile tale de copil se aflau pe ceafa și pe omoplatul meu. Atunci totul a căpătat un alt sens. Tu, acolo, alături de mine. Era perfect. După toate cele întâmplate, acel moment a fost mai mult decât perfect. Erai cu adevărat lângă mine. Cu toate că lacrimile mele nu se mai opreau, simplul fapt de a te ști aproape, mă determina să le ignor. Nu mai îmi amintesc de cât timp am avut nevoie ca să mă liniștesc, însă, în acel moment, nici nu îmi păsa. Nu mai voiam să-ți dau drumul până ce nu aș fi fost capabil să-ți spun cu zgârcenie toată durerea mea. Însă vocea lipsită de vlagă nu-mi permitea să materializez un cuvânt, astfel că m-am mulțumit să te strâng tare la piept. Aș fi stat astfel alături de tine toată viața dacă aș fi avut puterea. Ironic, tu erai medicamentul pentru lacrimile mele. În cele din urmă, ai rupt îmbrățișarea, rămânând în fața mea. Ti-am spus deja. În zadar așteptai. Nu mai aveam puterea să zâmbesc. Ai schițat un zâmbet firav și m-ai luat de mână. Îmi amintesc cât de des te făceam să râzi, cât de mult îmi plăcea chipul tău când buzele luau forma unui zâmbet sincer. Chiar și atunci, încă radia o urmă din copilărie.
Mi-am pus încrederea în tine și te-am lăsat să mă conduci în una din camerele întunecate din apartament. Nu m-ar fi intersat unde aveai să mă conduci cât timp știam că erai aproape de mine. Atunci am realizat că ploaia se oprise și că tunetele încetaseră. Ai aprins lumina, iar ochii s-au revoltat, închizându-se. După atâta timp în care am stat ascuns în întuneric era prea multă lumină pentru mine. Sunetul apei mi-a răsunat deodată în urechi și mi-am forțat ochii să accepte lumina. Eram în baie. Te aflai în fața mea, dar puteam să îmi privesc cu ușurință chipul în oglinda neglijent curățată. Ai rămas la fel de scundă. Uram să-mi privesc reflexia și totuși în acea seara am avut curajul. Eram tras la față, nebarbierit, cu ochii înroșiți, iar sub ei eram plin de cearcăne de la ultimele luni lipsite de somn. Pielea îmi era mai închisă la culoare, părul atât de încâlcit încât se formasera noduri în unele locuri, iar tricoul vechi și uzat parea că aș fi dormit în el timp de o lună. Arătam oribil din orice parte m-ai fi privit. Eram mai urât și mai neîngrijit decât un cerșetor de pe stradă. Nu m-ar fi surprins daca ai fi ieșit din baie urlând în gura mare că arătam asemenea unui monstru, deși știam că indiferent cum aș fi arătat tu nu mi-ai fi spus crudul adevăr. Și ai rămas acolo și ai continuat să mă privești exact cum mă asteptam. Compasiune. Bunătate. Erau singurele lucruri pe care le puteam citi în acel moment în ochii tăi.
-Ar trebui să…, ai lăsat cuvintele să se risipească în aer.
Am înțeles la ce te refereai însă corpul nu voia să mă asculte. Voiam doar să te privesc, să-mi întipăresc chipul tău în minte pentru totdeauna. M-ai ajutat să-mi dau tricoul jos, dar te-ai oprit din a mă mai privii în ochi. Degetele tale subțiri s-au blocat la mijlocul drumului, încă ținând tricoul meu alb. Doar te uitai țintă la limita dintre gât și piept, încercând să-ți ascunzi față roșie. Deși trecuseră ani, încă mai exista o parte din tine pe care o cunoșteam. Acea timiditate cu care priveai lucrurile, acele reacții pe care le aveai de fiecare dată când mâinile noastre se atingeu din întamplare, obrajii tăi care luau mereu o culoare rozalie când îmi apropriam prea mult fața de a ta. Îmi era dor de ele. De tine, de orice avea legătură cu imaginea ta, prezența ta.
Ai păstrat o distanță de câțiva centimetri între noi și ai continuat să te uiți la acea limită. Voiam să-ți zăresc privirea în acele momente. Voiam atât de mult să-ți spun ce sentimente contradictorii am avut pentru tine în ultimii 7 ani. Încredere, trădare, iubire, ură, dispreț, alinare. Atunci când ai plecat, am fost obligat să-mi suprim toate aceste trăiri, neavând-o pe prietena mea cea mai bună să-mi fie alături să mă asculte. Deorece tu erai ea și ai avut din nou convingerea că prin părăsirea mea eu aveam să am un viitor mai bun. M-ai abandonat. Mi-am lipit degetele de bărbia ta pentru a te determina să mă privești. Acei ochi triști. Cum am reușit să-i ignor în acea seară când erau chiar în fața mea? Ți-am atins ușor obrajii cu mâna, întâlnind din nou acea piele fină. Îți puteam simți bătăile inimii, oricât de tare încercai să le ascunzi. Ți-am urmărit privirea spre buzele mele și am înghețat. Tot ce-mi doream în acel moment era să te sărut. Să-ți simt din nou respirația caldă peste buzele mele, în timp ce-mi încâlceam degetele prin firele părului tău lung și frumos. Voiam să te las fără aer, iar totul în jurul nostru să dispară. Să fim din nou doar noi doi și să ignoram toate grijile si probleme ce ne apasă. Dar nu puteam. Nu puteam fi egoist în acel moment și să-ti fur din nou un sărut. Nu puteam să îmi permit această lăcomie după ce tu ai făcut acest efort și ai venit în ajutorul meu. Nu cu fetița care dormea liniștită în camera alăturată. Nu atâta timp cât soția mea mă privea din necunoscut și mă încuraja să merg mai departe. Oricât de mult mă shimbasem, eu nu puteam face asta. Am avut nevoie de un efort supraomenesc pentru a-ți elibera obrajii și de a-mi muta privirea de pe buzele tale firave și dulci.
Te-ai îndepărtat de mine încă având tricoul în mâini. Durere. O durere puternică mă cuprinse, accentuându-se cu fiecare pas pe care îl făceai pentru a părăsi încăperea. De parcă tu erai motivul pentru care inima mea nu se oprise acum câteva luni, odată cu a ei. Dar asta era absurd. Acum câteva luni nu aveam cum să știu faptul că în acea seară aveai să te întorci la mine. Cum nu aveam garanția, de altfel, că aveai să și rămai. Nu eram doar un simplu personaj dintr-un film ca să-mi permit luxul de a avea sentimente, de a trăi acea iubire profundă care mereu îi lega pe protagoniști și îi ajuta să treacă peste orice. Nu era cu putință ca tu să devi, dupa atâția ani, drogul care să-mi poată asigura existența. Și totuși sufletul meu nemângâiat își dorea să fiu în acel moment într-o secvență dintr-un film. Să-mi permit luxul de a-ți elibera părul din stransoarea în care l-ai înlănțuit, să mă joc în el și tu să încerci să mi-l descâlcești pe al meu. Să te așez pe mașina de spălat din spatele meu și să îți pot cuprinde spatele cu mâinile într-o îmbrățișare care să te aducă și mai aproape de mine. Să-mi răspunzi la sărut și să-ti încolăcești picioarele la nivelul mijlocului meu. Să rămânem așa timp de ore întregi sărutandu-ne, fără să ne pese de nimic și de nimeni. Ar fi un moment minunat. O secvență perfectă între doi oameni care se iubesc cu adevărat. Ar fi perfect. Și tocmai de aceea nu va prinde niciodată contur în realitate. Am învățat că oricât de mult îmi doresc, viața nu mă va lăsa să evadez din această realitate în care magia și farmecul iubirii nu sunt binevenite. Oricât de mult omul va visa la acea iubire perfectă nu va putea scăpa de simțul realității cu care a fost diagonsticat la naștere și care niciodată nu îi va permite să gândească liber la capacitatea pe care acesta și-o dorește. Nu conteaza cât sunt de puternice sentimentele pentru acea persoana specială, rațiuna îl va oprii mereu. Exact cum a făcut în acel moment cu mine. Indiferent cât de mult mi-aș fi dorit acel lucru, prezentul mă oprea să-mi exprim sentimentele, iar odată cu trecerea timpului aveam să regret tot mai mult că nu am făcut ceea ce mi-a dictat inima de la bun început. Și asta durea cel mai tare.
M-ai lăsat singur în încăpere, dupa ce ai spus ceva despre “căutarea unor haine de schimb”. Mi-aș fi dorit să rămai. Oricât de pervers ar fi sunat asta. Mi-aș fi dorit să rămâi acolo lângă mine. Eram un nesimțit. Un nesimțit care te dorea alături de el cu toată inima.
După duș, te-am găsit la mine în cameră aranjându-mi hainele aruncate la întâmplare pe podea. Patul neîngrijit așa cum mi-l aminteam a fost deja pregătit pentru a mă putea odihni.
“Stai cu mine”, îmi doream să-ți spun.
“Rămâi cu mine în noaptea asta. Mi-e teamă să rămân din nou singur”.
Dar, cuvintele nu au vrut să iasă, de parcă ceva le bloca drumul. Rațiunea? Mândria? Nesiguranța? Teama? Nu mai eram sigur. Tot ce știam era mâna ta care m-a condus spre pat și m-a ajutat să-mi descâlcesc firele de par fără niciun cusur. Eram conștient de prezența ta în spatele meu pe pat, în timp ce eu așteptam cuminte în genunchi să îmi termini de aranjat părul. Un alt moment minunat, dar care nu se va putea realiza. Mi-am închis imaginația, înainte ca dorințele mele prostești să prindă aripi. Nu meritam pe cineva ca tine. Am înțeles asta cu mult timp în urmă.
M-ai ajutat să mă așez pe pat, după care mi-ai verificat temperatura. Simțeam că retrăiam trecutul. Eram din nou acel copil nătâng din gimnaziu care avea mereu nevoie de atenția ta. După atâta timp, am rămas la fel de neatent și dezordonat, așteptând ajutor de la fata din vecini. Dupa atâția ani, sentimentele mele pentru tine au rămas neschimbate, deși le-am înlănțuit într-un colț din inima mea. Mâna ta caldă pe fruntea mea, precum și zâmbetul dulce mi-au oferit calmantul de care aveam nevoie. Voiam să alunec în lumea acea a viselor pe care am părăsit-o, dar inima încă nu mă lăsa. Îmi era teamă că odată ce mă voi trezi, tu nu ai să mai fi lângă mine, că toate cele întâmplate au fost cu adevărat doar un miraj. Nu voiam să te pierd din nou.
Te-ai ridicat de pe marginea patului și ai vrut să pornești spre ușă. Nu! Nu te puteam lăsa să pleci din nou. Nu voiam să te pierd și pe tine. Te-am apucat cu ultimele puteri de mâna ta gingașă, iar tu te-ai întors surprinsă de reacția mea.
“Nu pleca! Nu vreau să mai pleci niciodată de lângă mine.”
-Poți rămâne cu noi în seara asta? Te rog...
“Poți rămâne cu mine?”
Am lăsat cuvintele să plutească între noi. Nu aveam dreptul să îți cer așa ceva. Nu aveam dreptul să vorbesc cu tine sau să te țin aproape de inima mea. Eram un însingurat, un pustnic ce nu merita iubirea de la o persoană blândă ca tine. Și totuși te doream atât de mult. Îmi doream să râmâi lângă mine pentru totdeauna, oricât de bolnav și disperat ar suna.
Zâmbetul tău fragil și-a reluat locul de drept pe chipul impecabil, în timp ce te-ai apropiat din nou de mine. Bătăile inimii s-au rărit în așteptarea unui răspuns care urma să-mi schimbe pentru totdeauna viața.
-Desigur.
Un singur cuvânt, dar care mi-a luminat întreaga față. Ai depus un sărut ușor pe fruntea mea, urmat de un călduros noapte bună, înainte de a mă lăsa în liniștea dimineții. Șase dimineața. O oră la care orice persoană normală s-ar trezi și și-ar începe munca din ziua respectivă. Oricine în-afară de mine. Doar un nebun ca mine ar pierde nopțile nedormind și gândindu-se la amintirile pline de fericire din trecut.
Ochii împăienjeniți și trupul amorțit mi-au amintit cât eram de slăbit. Aveam dreptul la câteva ore de odihnă. Doar câteva. Înainte ca gravitatea vieții să pună din nou stăpânire pe mine, înainte ca acel copil dulce din camera alăturată să plângă, înainte ca totul să înceapă. Doar câteva minute de liniște și pace. Am alunecat încet pe leagănul visurilor, fiind capabil să mă gândesc doar la o singură persoană: la tine!